Corneliu LEU
SEMN CĂTRE CLASA POLITICĂ (5)
CINE E CÂȘTIGĂTORUL?
Analiza
care ar putea da răspunsul la această întrebare se direcționează de la
sine spre contrariul răspunsului, arătând cine a pierdut. Deoarece, așa
cum se dovedește până acum a ne fi pecetluită soarta postdecembristă,
medalia noastră are bine imprimat doar aversul care pierde, reversul
conturându-se doar prin reflectarea situației obiective de contrarietate
pe care o produce acesta. Astfel, didactica viitorului se află în
veșnică suferință față de noi, învățămintele ne putând fi trase din
modul cum s-a câștigat, ci din cel cu care s-a pierdut.
Și,totuși,
experiența recentă mai oferă un element ca șansă de studiere a
răspunsului, subliniind pentru prima dată pregnanța întrebării „În fața
cui s-a pierdut?”... Pentru că, în vreme ce până acum, pierzându-se mai
ales în fața absenteismului, o asemenea întrebare redundantă nu putea
duce la concluzii deosebite, acum, o guvernare pretins tînără pierde
prin votul unui electorat cu adevărat tânăr.
Dar ar trebui să recapitulăm câteva date despre această guvernare pretins tânără:
Electoratul
îl iertase pe Victor Ponta de greșelile infantile ale începutului, care
s-au soldat cu pierderea la mustață a referendumului și dezamăgirea
celor peste șapte milioane de oameni pe care-i evocăm mereu. Aceștia ar
fi reprezentat cu evidență o majoritate hotărâtă să scape de râioasa
golănie băsistă, dacă aparent bătăiosul tânăr lider nu ar fi fost
timorat în fața politicalelor europene de la care șulfa bătrână cerea
ajutor. Și, astfel, în loc de a cere răgaz să vadă măcar ce spun cei de
la Veneția în legătură cu procentajul obligatoriu la un referendum și
să facă rapid calculul real al populației votante, proaspătul premier
s-a fâstâcit la Înalta Poartă U.E. și a stabilit cu propria sa guriță
valabilitatea referendumului doar dacă reprezintă enormul cuantum de
50%, înghițind în același timp gălușca referirii procentajului la un
mai mare număr de alegători decât eram în realitate. A fost primul
semnal al supunerii sale față de crasa birocrație care ne macină,
acceptându-i moftul totalmente nejustificat de a lucra ani întregi, pe
lefuri bune, la rezultatul recensământului.
Fapt
pentru care, greșesc cei care consideră că abia acum Victor Ponta a
pierdut pe propria sa mână. Eroare! El ni s-a dovedit de la începuturi
un perdant pe propria mână, dar l-am iertat noi crezându-i moftul cu
tinerețea și intențiile bune ca atribut al acesteia, așa cum i-am iertat
mai târziu și irosirea timpului, înlocuind munca politică de guvernare
cu hârjoana și ciorovăiala publică, lăsându-se antrenat de toate
provocările băsiste, fără a avea maturitatea să-și dea seama că asta nu
are nimic de-a face cu construcția politică sau cu gestionarea
guvernamentală a țării. Putem spune astăzi că - în măsura în care Victor
Ponta a irosit mai mult timp într-o ceartă sterilă cu Băsescu decât cel
de gestionare guvernamentală a țării, a condus la un premierat lipsit
de rezultate, dar de care, îngăduitor, electoratul l-a iertat -
evaluările de acum referindu-se la ceea ce oportunismul pesedist a
prezentat în campania electorală drept realizări ale guvernării într-un
mod atât de evident propagandistic de tip vechi, cu cifre și cifrulețe
băgate-n ochii electoratului ca o imputare, încât acesta a considerat
drept act de cinste, apreciind refuzul de a vorbi despre așa ceva al
contracandidatului, crezându-i și mai mult declarația că el ar vrea să
facă ceva concret și nu să scoată ochii cu cifrele.
În
această ordine de idei, ar trebui să fie clare pentru cei care vor să
redreseze lucrurile, chiar și în PSD, deserviciile făcute premierului
lor de către miniștri ca Rovana Plumb sau Bănicioiu care, cu cifrulețe
de învățământ seral de partid comunist și promisiuni de creșteri
infinitezimale ca din balconul lui Ceaușescu, s-au adresat unui
electorat care nu câștigă mai mult de jumătate din cât ar avea nevoie
pentru minimul de cheltuieli și, pentru psihologia căruia, un 5% chiar,
care e maximum din ce pot promite, nu reprezintă nici o soluție de a-și
vedea mai bun traiul, când alții fură deodată cât banii pentru
construcția și funcționarea unui spital întreg. Cifrele de referință ale
societății actuale sunt cu totul altele decât cele cu care credea că ne
mânjește egalitarismul dictatorial; ele se exprimă în contextul
contrastelor pe care corupția ni le evidențiază și nu prin firimiturile
cu care vor ei să ne scoată ochii cârpind bugetul pe care tot de la
noi îl storc prin cel mai lăbărțat și mai abuziv regim de taxe din
istoria noastră. Birocrația, total răuvoitoare populației și progresului
economic, a ajuns atât de acerbă încât, atunci când amintim de Guvernul
României, nu poate fi vorba în nici un caz de o gestionare a bunului
comun național în slujba binelui comun a populației țării. Ci despre
organismul ministerial al unui regim insuportabil, bazat pe funcționari
obtuzi și penali în avantaje salariale sau extrasalariale, care face din
guvernare doar o simplă administrație a finanțelor publice. Dar și
asemenea finanțe, numai în parte; adică nu vreo acumulare din producția
pe care continuă să o distrugă, ci taxele și impozitele stoarse printr-o
fiscalitate teroristă, bine dijmuite și acelea de cei cu pâinea și
cuțitul.
Asta
a lovit în junele lor candidat, ca și expresia chiar dură, încăpățânat
amenințătoare cu care alt ministru al său, Titus Corlățean, de-a dreptul
a sfidat opinia publică, ca un caricaturizat Gromâko cu „diplomația
dură” a birocraților-aparatcici, pretinzându-ne să-l credem că
ministerul respectiv și-a făcut datoria și că ar fi cazul chiar să ne
arătăm recunoscători atitudinii sale arogante. Riscând să folosesc în
mod repetat acest adjectiv devenit prea comun politicienilor noștri,
asemenea prezențe nefericite de birocrați, fie chiar tineri, le-a
subliniat aroganța convingând electoratul asupra ei. Aroganța despre
care candidatul perdant ar trebui să știe că provine din spiritul de
gașcă: că te bazezi tu, nu pe electorat, ci pe cine ai servit și că ăla
nu te lasă din mână; că relațiile mafiote în care te-ai implicat te
susțin și ele; că restul lumii nu merită decât să-l sfidezi, fiindcă
prin relațiile subterane ale găștii, populația va trebui să se lase
condusă de tine... Iată explicația faptului că aroganța despre care
vorbim nu provine dintr-o simplă mândrie prostească și chiar mincinoasă,
ca în afirmația ministrului de externe că și-a făcut datoria, ci, mult
mai pernicios, provine din certitudinea ocultei legături mafiote prin
care te simți susținut pe dedesubt într-atâta încât să poți sfida în
afară, aruncând praf în ochii opiniei publice. Dar iată că opinia
publică a început să-și dea seama de asta, să pricepă jocul și să-l
contracareze prin pârghia electorală de care dispune. Iar candidatul
care, după un asemenea eșec nu ia mai în serios această opinie publică,
nu-și lasă gașca deoparte aplecându-se asupra nevoilor reale ale
electoratului, este un politician terminat.
Și
se adaugă la acestea – cireașă pe tort – proaspătul eveniment
Hrebenciuc pe care l-am abordat în articolul trecut. Așa că, acum nu mai
facem decât sublinierea că nu ne-am referit la cazul penal deschis prin
acest dosar și căruia e bine să nu i se influențeze evoluția judiciară.
Ci doar la cele constatate de toată opinia publică, prin televizarea
convorbirii telefonice care, evident lucru, se rezumă astfel:
Referindu-se la o lege pe care tocmai ei și ai lor au avut grijă s-o
împingă în Parlament, încolțit de Parchet, omul îi cere unui coleg mai
tânăr - fără nici o mustrare de conștiință că, prin asta, îl spurcă și
pe acela - să grăbească promulgarea, promițându-i drept răsplată
suținerea pentru funcții mari în partid. Rezultă clar, deci, că încă
înainte de a-i fi descoperită corupția, conștient de ea și de riscurile
ei, un asemenea personaj a profitat de puterea pe care o are ca să
impună o lege ce-l avantajează sau îl iartă. Păi, dacă așa stau
lucrurile în statul nostru de drept și fiecare potentat își impune legea
care-i avantajează matrapazlâcurile, nu aveau dreptate comuniștii când
demascau justiția burgheză (așa cum ar putea fi catalogată astăzi și a
lor), ca justiție de clasă, care-și face legile ei, în favoarea
slăbiciunilor ei și a intereselor pe care le are?!... Mai este asta
justiția noastră inamovibilă și independentă, dacă se conduce după legi
promulgate special în asemenea interese mafiote, sau totul este din nou
praf în ochi?!
Da,
la fel cum revin mereu la „aroganță”, repet până la obsesie și acest
„praf în ochi” pentru că, suflat către noi de susținătorii candidatului
Ponta, s-a răsfrânt chiar asupra lui și a candidaturii pe care și-o
pusese, trezind riposta împotriva propagandei lor electorale care afișa
atitudini de oameni unși cu toate alifiile. Fapt pentru care praful
acesta s-a putut așeza și lipi pe alifii, ca un strat izolator față de
adeziunea electoratului. Iar alegătorul a preferat mai degrabă unul care
se părea mai puțin sclipitor și mai precaut, tocmai pentru că nu era
uns cu asemenea alifii.
Mi-e jenă să caracterizez recentul eșec electoral cu vulgarul termen de „respingerea alifiilor”, dar
flerul electoratului de a le simți mirosul rânced, sordid, nu se poate
să nu mă încânte! Și chiar îmi permit să propun domnului Ponta această
formulare privindu-i eșecul, în completarea celei a domniei sale cu cele
trei etichete - coruptie, comunisti si baroni. Către care, optimist
fiind, eu sper că nu e un simplu joc de picioare ca în prietenia cu
Sebastian Ghiță care-l părăsește ca mireasa după un voiaj de nuntă
nereușit, ci că a dat Dumnezeu să-l fi dus mintea românului cea de pe
urmă, meditând mai bine la sfidarea arogantă cu care l-au înjosit în
fața alegătorilor, mai tinerii și mai bătrânii săi colaboratori, precum
cei citați înainte, sau alții.
Pentru
că mai sunt și alții care, iată, conduc degringolada mai departe,
făcând din afișata tinerime a guvernării un eșalon care se maturizează
strâmb, schilodindu-și spiritul după modelul partidului unic condus de
dictatura și de lucrăturile interioare, cum lasă să se întrevadă
acutizarea gesturilor și deciziilor din PSD în ultima săptămână. Despre
care, în măsura în care ne considerăm de bun simț, este bine nici să nu
vorbim, lepădându-ne și spunând „fie la ei, acolo!”...
Atât
de abjecte mi se par asemenea manevre care-i desprind pe pepreopinenți
și mai mult de electorat și de ideea că ar mai putea fi votați vreodată,
încât mă conving din ce în ce mai mult de faptul că, în alegerile
acestea, în vreme ce câștigătorul este doar o speranță, perdantul nu
este numai pericolul de care te ferești, ci sistemul
pe care electoratul a înțeles că trebuie să-l respingă categoric, dacă
vrea să salveze democrația pentru care a plătit destul și până acum!
Nu
mai merge domnilor! Luați exemplu de la televiziunea pe sticla căreia
tot vă place să faceți mai multă politică decât în realitate: Când un
program nu mai are audiență, înseamnă clar că e compromis. Și, atunci,
în termeni tehnici, arunci FORMATUL cu care ai eșuat și cauți altul prin
atractivitatea căruia să te adresezi ratingului. Fapt pentru care îmi
permit tonul cu care am început acest ultim paragraf: Domnilor, dacă în
cele mai fericite condiții electorale pe care le-ați avut ținând în mână
pâinea și cuțitul, nu ați reușit decât să repetați eșecul cu „Mihaela, dragostea mea”,
aici nu mai e vorba nici de excluderi individuale, nici de remanieri
cosmetice. Aici, dacă vreți să atrageți publicul, nu schimbați nici
decolteul crainicei accentuându-i silicoanele, nici aroganța
comentatorului spilcuit, înlocuindu-l cu unul care are blugi jegoși și
bâlbâială intelectuală. Aici trebuie schimbat întregul format, care
presupune și alt conținut și alt mod de adresare!
Deoarece
conținutul trebuie să fie SINCERITATEA față de alegător, iar forma de
adresare trebuie să demonstreze acel interes real pentru cerințele
gustului public, apt să vă mântuie de aroganța cu care ați vrut să vă
mențineți corupții și birocrații lipsiți de altă minte sau inițiativă
decât căpușarea bugetului fetișizat până la ideea de „ stat de drept fiscal”.
Ceea ce este totuna cu statul care nu vine decât cu obligații pentru
cetățenii săi, ca formă concretă a aroganței guvernanților.
