SEMN CĂTRE CLASA POLITICĂ (5) - Corneliu LEU

Corneliu LEU

SEMN CĂTRE CLASA POLITICĂ (5)

CINE E CÂȘTIGĂTORUL?

Analiza care ar putea da răspunsul la această întrebare se direcționează de la sine spre contrariul răspunsului, arătând cine a pierdut. Deoarece, așa cum se dovedește până acum a ne fi pecetluită soarta postdecembristă, medalia noastră are bine imprimat doar aversul care pierde, reversul conturându-se doar prin reflectarea situației obiective de contrarietate pe care o produce acesta. Astfel, didactica viitorului se află în veșnică suferință față de noi, învățămintele ne putând fi trase din modul cum s-a câștigat, ci din cel cu care s-a pierdut.

Și,totuși, experiența recentă mai oferă un element ca șansă de studiere a răspunsului, subliniind pentru prima dată pregnanța întrebării „În fața cui s-a pierdut?”... Pentru că, în vreme ce până acum, pierzându-se mai ales în fața absenteismului, o asemenea întrebare redundantă nu putea duce la concluzii deosebite, acum, o guvernare pretins tînără pierde prin votul unui electorat cu adevărat tânăr.

Dar ar trebui să recapitulăm câteva date despre această guvernare pretins tânără:

Electoratul îl iertase pe Victor Ponta de greșelile infantile ale începutului, care s-au soldat cu pierderea la mustață a referendumului și dezamăgirea celor peste șapte milioane de oameni pe care-i evocăm mereu. Aceștia ar fi reprezentat cu evidență o majoritate hotărâtă să scape de râioasa golănie băsistă, dacă aparent bătăiosul tânăr lider nu ar fi fost timorat în fața politicalelor europene de la care șulfa bătrână cerea ajutor. Și, astfel,  în loc de a cere răgaz să vadă măcar ce spun cei de la Veneția în legătură cu procentajul obligatoriu la un referendum și să facă rapid calculul real al populației votante, proaspătul premier s-a fâstâcit la Înalta Poartă U.E. și a stabilit cu propria sa guriță valabilitatea referendumului doar dacă reprezintă enormul cuantum de 50%,  înghițind în același timp gălușca referirii procentajului la un mai mare număr de alegători decât eram în realitate. A fost primul semnal al supunerii sale față de crasa birocrație care ne macină, acceptându-i moftul totalmente nejustificat de a lucra ani întregi, pe lefuri bune, la rezultatul recensământului.

Fapt pentru care, greșesc cei care consideră că abia acum Victor Ponta a pierdut pe propria sa mână. Eroare! El ni s-a dovedit de la începuturi un perdant pe propria mână, dar l-am iertat noi crezându-i moftul cu tinerețea și intențiile bune ca atribut al acesteia, așa cum i-am iertat mai târziu și irosirea timpului, înlocuind munca politică de guvernare cu hârjoana și ciorovăiala publică, lăsându-se antrenat de toate provocările băsiste, fără a avea maturitatea să-și dea seama că asta nu are nimic de-a face  cu construcția politică sau cu gestionarea guvernamentală a țării. Putem spune astăzi că - în măsura în care Victor Ponta a irosit mai mult timp într-o ceartă sterilă cu Băsescu decât cel de gestionare guvernamentală a țării, a condus la un premierat lipsit de rezultate, dar de care, îngăduitor, electoratul l-a iertat - evaluările de acum referindu-se la ceea ce oportunismul pesedist a prezentat în campania electorală drept realizări ale guvernării într-un mod atât de evident propagandistic de tip vechi, cu cifre și cifrulețe băgate-n ochii electoratului ca o imputare, încât acesta a considerat drept act de cinste, apreciind refuzul de a vorbi despre așa ceva al contracandidatului, crezându-i și mai mult declarația că el ar vrea să facă ceva concret și nu să scoată ochii cu cifrele.

În această ordine de idei, ar trebui să fie clare pentru cei care vor să redreseze lucrurile, chiar și în PSD, deserviciile făcute premierului lor de către miniștri ca  Rovana Plumb sau Bănicioiu care, cu cifrulețe de învățământ seral de partid comunist și promisiuni de  creșteri infinitezimale ca din balconul lui Ceaușescu, s-au adresat unui electorat care nu câștigă mai mult de jumătate din cât ar avea nevoie pentru minimul de cheltuieli și, pentru psihologia căruia, un 5% chiar, care e maximum din ce pot promite, nu reprezintă nici o soluție de a-și vedea mai bun traiul, când alții fură deodată cât banii pentru construcția și funcționarea unui spital întreg. Cifrele de referință ale societății actuale sunt cu totul altele decât cele cu care credea că ne mânjește egalitarismul dictatorial; ele se exprimă în contextul contrastelor pe care corupția ni le evidențiază și nu prin firimiturile cu care  vor ei  să ne scoată ochii cârpind bugetul pe care tot de la noi îl storc prin cel mai lăbărțat și mai abuziv regim de taxe din istoria noastră. Birocrația, total răuvoitoare populației și progresului economic, a ajuns atât de acerbă încât, atunci când amintim de Guvernul României, nu poate fi vorba în nici un caz de o gestionare a bunului comun național în slujba binelui comun a populației țării. Ci despre organismul ministerial al unui regim insuportabil, bazat pe funcționari obtuzi și penali în avantaje salariale sau extrasalariale, care face din guvernare doar o simplă administrație a finanțelor publice. Dar și asemenea finanțe, numai în parte; adică nu vreo acumulare din producția pe care continuă să o distrugă, ci taxele și impozitele stoarse printr-o fiscalitate teroristă, bine dijmuite și acelea de cei cu pâinea și cuțitul.

Asta a lovit în junele lor candidat, ca și expresia chiar dură, încăpățânat amenințătoare cu care alt ministru al său, Titus Corlățean, de-a dreptul a sfidat opinia publică, ca un caricaturizat Gromâko cu „diplomația dură” a birocraților-aparatcici, pretinzându-ne să-l credem că ministerul respectiv și-a făcut datoria și că ar fi cazul chiar să ne arătăm recunoscători atitudinii sale arogante. Riscând să folosesc în mod repetat acest adjectiv devenit prea comun politicienilor noștri, asemenea prezențe nefericite de birocrați, fie chiar tineri, le-a subliniat aroganța convingând electoratul asupra ei. Aroganța despre care candidatul perdant ar trebui să știe că provine din spiritul de gașcă: că te bazezi tu, nu pe electorat, ci pe cine ai servit și că ăla nu te lasă din mână; că relațiile mafiote în care te-ai implicat te susțin și ele; că restul lumii nu merită decât să-l sfidezi, fiindcă prin relațiile subterane ale găștii, populația va trebui să se lase condusă de tine... Iată explicația faptului că aroganța despre care vorbim nu provine dintr-o simplă mândrie prostească și chiar mincinoasă, ca în afirmația ministrului de externe că și-a făcut datoria, ci, mult mai pernicios, provine din certitudinea ocultei legături mafiote prin care te simți susținut pe dedesubt într-atâta încât să poți sfida în afară, aruncând praf în ochii opiniei publice. Dar iată că opinia publică a început să-și dea seama de asta, să pricepă jocul și să-l contracareze prin pârghia electorală de care dispune. Iar candidatul care, după un asemenea eșec nu ia mai în serios această opinie publică, nu-și lasă gașca deoparte aplecându-se asupra nevoilor reale ale electoratului, este un politician terminat.

Și se adaugă la acestea – cireașă pe tort – proaspătul eveniment Hrebenciuc pe care l-am abordat în articolul trecut. Așa că, acum nu mai facem decât sublinierea că nu ne-am referit la cazul penal deschis prin acest dosar și căruia e bine să nu i se influențeze evoluția judiciară. Ci doar la cele constatate de toată opinia publică, prin televizarea convorbirii telefonice care, evident lucru, se rezumă astfel: Referindu-se la o lege pe care tocmai ei și ai lor au avut grijă s-o împingă în Parlament, încolțit de Parchet, omul îi cere unui coleg mai tânăr - fără nici o mustrare de conștiință că, prin asta, îl spurcă și pe acela - să grăbească promulgarea, promițându-i drept răsplată suținerea pentru funcții mari în partid. Rezultă clar, deci, că încă înainte de a-i fi descoperită corupția, conștient de ea și de riscurile ei, un asemenea personaj a profitat de puterea pe care o are ca să impună o lege ce-l avantajează sau îl iartă. Păi, dacă așa stau lucrurile în statul nostru de drept și fiecare potentat își impune legea care-i avantajează matrapazlâcurile, nu aveau dreptate comuniștii când demascau justiția burgheză (așa cum ar putea fi catalogată astăzi și a lor), ca justiție de clasă, care-și face legile ei, în favoarea  slăbiciunilor ei și a intereselor pe care le are?!... Mai este asta justiția noastră inamovibilă și independentă, dacă se conduce după legi promulgate special în asemenea interese mafiote, sau totul este din nou praf în ochi?!

Da, la fel cum revin mereu la „aroganță”, repet până la obsesie și acest „praf în ochi” pentru că, suflat către noi de susținătorii  candidatului Ponta, s-a răsfrânt chiar asupra lui și a candidaturii pe care și-o pusese, trezind riposta împotriva propagandei lor electorale care afișa atitudini de oameni unși cu toate alifiile. Fapt pentru  care praful acesta s-a putut așeza și lipi pe alifii, ca un strat izolator față de adeziunea electoratului. Iar alegătorul a preferat mai degrabă unul care se părea mai puțin sclipitor și mai precaut, tocmai pentru că nu era uns cu asemenea alifii.

Mi-e jenă să caracterizez recentul eșec electoral cu vulgarul termen de „respingerea alifiilor”, dar flerul electoratului de a le  simți mirosul rânced, sordid, nu se poate să nu mă încânte! Și chiar îmi permit să propun domnului Ponta această formulare privindu-i eșecul, în completarea celei a domniei sale cu cele trei etichete - coruptie, comunisti si baroni. Către care, optimist fiind, eu sper că nu e un simplu joc de picioare ca în prietenia cu Sebastian Ghiță care-l părăsește ca mireasa după un voiaj de nuntă nereușit, ci că a dat Dumnezeu să-l fi dus mintea românului cea de pe urmă, meditând mai bine la sfidarea arogantă cu care l-au înjosit în fața alegătorilor, mai tinerii și mai bătrânii săi colaboratori, precum cei citați înainte, sau alții.

Pentru că mai sunt și alții care, iată, conduc degringolada mai departe, făcând din afișata tinerime a guvernării un eșalon care se maturizează strâmb, schilodindu-și spiritul după modelul partidului unic condus de dictatura și de lucrăturile interioare, cum lasă să se întrevadă acutizarea gesturilor și deciziilor din PSD în ultima săptămână. Despre care, în măsura în care ne considerăm de bun simț, este bine nici să nu vorbim, lepădându-ne și spunând „fie la ei, acolo!”... 

Atât de abjecte mi se par asemenea manevre care-i desprind pe pepreopinenți și mai mult de electorat și de ideea că ar mai putea fi votați vreodată, încât mă conving din ce în ce mai mult de faptul că, în alegerile acestea, în vreme ce câștigătorul este doar o speranță, perdantul nu este numai pericolul de care te ferești, ci sistemul pe care electoratul a înțeles că trebuie să-l respingă categoric, dacă vrea să salveze democrația pentru care a plătit destul și până acum!

Nu mai merge domnilor! Luați exemplu de la televiziunea pe sticla căreia tot vă place să faceți mai multă politică decât în realitate: Când un program nu mai are audiență, înseamnă clar că e compromis. Și, atunci, în termeni tehnici, arunci FORMATUL cu care ai eșuat și cauți altul prin atractivitatea căruia să te adresezi ratingului. Fapt pentru care îmi permit tonul cu care am început acest ultim paragraf: Domnilor, dacă în cele mai fericite condiții electorale pe care le-ați avut ținând în mână pâinea și cuțitul, nu ați reușit decât să repetați eșecul cu „Mihaela, dragostea mea”, aici nu mai e vorba nici de excluderi individuale, nici de remanieri cosmetice. Aici, dacă vreți să atrageți publicul, nu schimbați nici decolteul crainicei accentuându-i silicoanele, nici aroganța comentatorului spilcuit, înlocuindu-l cu unul care are blugi jegoși și bâlbâială intelectuală. Aici trebuie schimbat întregul format, care presupune și alt conținut și alt mod de adresare!

Deoarece conținutul trebuie să fie SINCERITATEA față de alegător, iar forma de adresare trebuie să demonstreze acel interes real pentru cerințele gustului public, apt să vă mântuie de aroganța cu care ați vrut să vă mențineți corupții și birocrații lipsiți de altă minte sau inițiativă decât căpușarea bugetului fetișizat până la ideea de „ stat de drept fiscal”. Ceea ce este totuna cu statul care nu vine decât cu obligații pentru cetățenii săi, ca formă concretă a aroganței guvernanților.